TravelMoldova.eu Everything you need to know about travelling in Moldova
 

Mănăstirea Saharna

Manastirea Saharna
Mănăstirea Saharna

Mănăstirea este situată la 45 km depărtare de mun. Orhei, 85 km de mun. Chişinău, 7 km de or. Rezina, lângă satul Saharna, în defileul unde râuleţul Saharna se varsă în fluviul Nistru. Despre pitorescul satului Saharna vorbeşte elocvent şi veridic jurnalistul Tudor Ţopa. El spune "că plaiuri mai pitoreşti, mai darnice, mai ademenitoare decât Saharna, nu se pot întâlni nicăieri. Aici se îmbrăţişează armonios viile, livezile şi pădurile, apa liniştită şi odihnitoare a fluviului Nistru şi cascadele clocotinde şi spumoase din defileuri, stâncile abrupte, ce se ridică falnic şi arogant de-a dreptul în ceruri, deasupre maiestuosului fluviu Nistru.

Tainele mănăstirii rupestre de la Saharna

Reevaluări fenomenologice

Pentru specialiştii în domeniu ca şi pentru cei interesaţi de cunoaşterea patrimoniului nostru cultural-istoric, datarea complexului rupestru de la Saharna este, la ora actuală, cea mai controversă problemă. Cercetătorii n-au ajuns la o părere unanimă privind perioada întemeierii lui, opiniile exprimate în acest sens înregistrând o diferenţă de mai bine de un mileniu. Trecerea lor în revistă nu face altceva decât şă învăluie şi mai mult în mister vremurile de început ale celebrului monument de arhitectură şi istorie. Enigma este adâncită şi mai mult prin desele preluări de informaţii eronate din start, datorită fie unor interpretări superficiale, fie unor deformări intenţionate ale izvoarelor istorice originale. Acest articol propune o inedită şi bine argumentată încercare de a ridica vălul ce acoperă de secole taina originii mănăstirii rupestre de la Saharna.

Ce spun autorii…

Vasile Drăguţ, îl consideră "un exemplu târziu de aşezare de tip rupestru", întemeiată la 1776 de către Bartolomeu Ciungu. Au optat pentru acelaşi an Zamfir Arbore, Natalia Dăscălescu şi Nicolae Stoicescu. Conform acestor autori, în 1776 (sau 1777, după alţii) el a fost doar renovat, dar de fapt complexul exista din vremuri imemorabile. Sprijinindu-se pe afirmaţiile lui Ştefan Ciobanu, Gheorghe Balş îl datează cu secolul XVII, în timp ce G.N.Logvin extinde cadrul apariţiei între secolele XVI-XVII. În prefaţa cărţii "Svod Pamiatnikov…" se afirmă că schitul este din secolul XII. Încheiem exemplificările cu Mircea Păcuraru, care a propus cea mai timpurie datare – primul mileniu creştin.

Privitor la aceste aprecieri se impun două mari concluzii:

  1. Marea lor discrepanţă se datorează faptului că autorii în cauză au calificat apariţia monumentului mai mult în baza unor simple constatări, fără a recurge la argumentările necesare şi fără a analiza critic alte puncte de vedere.
  2. Scrierile referitoare la acest monument sunt ocazionale, sumare, fragmentare, neconcludente.

Ne-am propus să elaborăm prezentul studiu, (gândit să fie primul dintr-o serie dedicate complexului rupestru Saharna), pentru a limpezi situaţia creată şi a deschide noi perspective cercetării. Am considerat oportun să începem cu problema izvoarelor istorice, ea fiind cardinală în acest caz. Din totalitatea izvoarelor folosite de noi în mod obişnuit la investigarea altor complexe rupestre, vom delimita de această dată numai două categorii: izvoarele scrise şi caracteristicile arhitecturale ale monumentului, înţelese ca izvor primar.

…ce spun unele izvoare scrise…

Literatura studiată nu dezvăluie sursa în baza căreia s-a lansat ipoteza întemeierii mănăstirii în 1776. Deci, în acest caz, vom analiza sursele susceptibile de-a fi avut acest rol. Una dintre ele putea fi înscripţia ce însoţea portretul călugărului Bartolomeu, descoperit de arhitectul Nicolae Tiganko în trapeza mănăstirii Rudi. Traducerea ei din "limba ucraineană veche" în română a fost publicată în 1928 împreună cu descrierea portretului – pentru ca mai apoi originalul să dispară fără urmă. Vom reproduce aproape în întregime înscripţia, despărţind-o în fragmente locice şi completând-o pentru a înlesni înţelegerea ei: în "1739, în ziua 23 a lunii decembrie a avut loc naşterea trupească, (a) numitu(lui) Vasile, (din) părintele preot Teodor şi maica Pelagheia". În anul "1760 în ziua de 2 a lunii Mai în oraşul Savran gubernia Podoliei, fiind logodit şi mergând la logodnica Saharna spre a se căsători Vasile fusese pe neaşteptate rănit cu un glonţ în mâna stângă, iar la anul 1766…a lunii Mai a părăsit patria sa şi a venit în Moldova. An 1776 în luna Martie ziua 25 a întrat în Saharna. Nu era nimic, era acolo un loc pustiu, a clădit biserica, chilii, ogradă şi altele". La 1928 inscripţia era deja în parte indescifrabilă şi N.Ţiganko n-a reuşit s-o restabilească integral. Dar din rândurile descifrate se poate generaliza că ea relatează succint biografia călugărului Bartolomeu: "Iar schimonahul Bartolomeu născut din tatăl său Teodor…". Conform aceleiaşi descrieri, pe portret "este zugrăvit printr-un desemn primitiv un călugăr în îmbrăcăminte de schimnic, fără o mână…", adică ciung, fapt ce îndreptăţeşte apelativul Bartolomeu Ciungul sub care apare în scrierile de mai târziu.

Ştiind că la Saharna sunt două mănăstiri: una rupestră, care ne interesează în mod deosebit şi alta terestră şi că multă vreme ele erau confundate, apare logică întrebarea: despre care dintre ele se aminteşte în descripţie?

Argumentele converg către cea terestră: "a clădit biserica, chilii, ograda" (pentru cea rupestră s-ar fi folosit un alt verb – a ciopli, a face); ograda este un spaţiu obligatoriu doar pentru cea terestră, nu şi pentru cea rupestră. Astfel, se poate presupune că o lectură superficială a înscripţiei a şi generat confuzia în cauză. Portretul este datat cu anul 1800 şi putea fi executat de către cineva dintre discipolii lui Bartolomeu, precum şi tenta de preamărire a faptelor sale.

Un alt izvor primar este scrisoarea Smarandei, fiica stolnicului Enache Hrisoverghi, adresată la 24 noiembrie 1804 stareţului mănăstirii "Zaharna" (a se subinţelege "Saharna") cu privire la moşiile Echimăuţi şi Zaharna din judeţul Orhei. Din acest document nu numai că nu rezultă "schimonahul Bartolomei" ar fi întemeiat vreo mănăstire, dar se precizează că după venirea în Moldova, el s-a "aşezat la schitul nostru "Zaharna" din ţinutul Orheiului, asupra căruia schit puiind sfinţenia Saharna toată silinţa şi cheltuiala", "au împodobit bisericile Bunavestirea, Adormirea Preacuratei Fecioarei şi a Sacrului Erarh Nicolai făcând şi chiliile pân-prejur…".

Dintre aceste două surse care afirmă contrariul, suntem înclinaţi să acordăm credibilitate scrisorei Smarandei. Ea conţine două momente importante pentru abordarea subiectului nostru:

  1. Explică litigiul apărut în urma dăruirii repetate a moşiei "Saharna". Întâi ca

       Zestre dată Smarandei, în 1783, de către bunica sa, băneasa Maria Calimah, danie întărită cu carte domnească în 1785 de către Alexandru Ioan Mavrocordat. Apoi, în 1798, ca zestre dată surorii mai mici a Smarandei – Mărioară – de către mama acestora, spatăreaţa Ancuţa şi de fiii ei Alexandru, Grigoraş şi Nicolae. Iar o parte din moşie – 120 de desetine – a fost dată ilegal în 1795 de către tatăl ei, paharnicul Enache Hrisoverghi, schitului "Saharna".

  1. Scrisoarea certifică o înţelegere între Smaranda (devenită posesoarea de drept a moşiei "Saharna" după judecata de 1800) şi schimonahul Bartolomeu, înţelegere făcută în prezenţa boierilor Divanului şi a Mitropolitului Moldovei.

Într-un document de o asemenea importanţă, înmânat chiar lui Bartolomeu, este exclus să fie minimalizat rolul acestuia în fortificarea mişcării monahale.

Aici e necesar să precizăm că schimonahul Bartolomeu n-a decedat la 1798, precum susţin unele surse, ci mai târziu. La 1800 i s-a făcut portretul, iar la 1804 a primit scrisoarea de la Smaranda. Astfel, încât anul morţii sale rămâne şi el o dată necunoscută ce urmează a fi elucidată în viitor. Deocandată, în baza scrisoarei, se poate susţine cu certitudine că el n-a înfiinţat la Saharna nici schitul rupestru, nici cel terestru, ci a împodobit doar cele trei biserici. Este important să aflăm care dintre ele şi cărui complex aparţineau.

…ce spun alte izvoare scrise…

Formularele mănăstirii terestre, completate la 1818 şi 1821, precizează că biserica cu hramul Bunavestire este rupestră. Un alt izvor primar – demersul colonelului Mihalache Vartic – adresat Consistoriului Mitropoliei Basarabiei în 1815, ne arată că biserica cu hramul Sf. Ierarh Nicolai era terestră. Prin el, semnatarul cere voie să construiască "o altă biserică, din nou, de piatră, la un loc în mijlocul satului", în locul "bisericii de lemn făcută încă de strămoşii mei, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, care este cu totul învechită şi stricată şi la un loc foarte greu (de ajuns – nota noastră) şi cu depărtare de sat".

Dacă biserica vizată de Mihalache Vartic ar fi fost construită în 1776 (1777) de Bartolomeu, n-ar fi ajuns doar peste 39 de ani în starea deplorabilă descrisă mai sus. În acest context, folosirea de către Mihalache Vartic a expresiei "făcută încă de strămoşii mei" ne îndreptăţeşte să presupunem o vârstă mult mai înaintată a bisericii de cel puţin 4-5 generaţii succesive a ctitorilor de fapt a ei. Ţinând cont de gradul de colonel al petiţionarului, grad militar care în armata rusă se acorda de regulă înaintea pensionării sau chiar odată cu ea şi de rotaţia firească a generaţiilor la 20-25 de ani, aceasta ar echivala cu 100-120 de ani. Este o vârstă reală ca la 1825 să fie "cu totul învechită şi stricată". Pentru a doua jumătate a secolului XIII se exclude posibilitatea ca biserica Sf. Ierarh Nicolae să fi fost numai a satului. Două documente vin să argumenteze aceasta idee. Conform recensământului populaţiei din 1774, deci cu doi ani de venirea lui Bartolomeu în Saharna aici sunt atestate nouă case, având toţi gospodarii birnici. Dar între ei, spre deosebire de satele megieşe(vecine) (Echimăuţi, Ciorna, Lipiceni, Rezina, Biciuşca) nu figurează nici un preot. Iar aceasta este un indice sigur că satul nu avea "biserică de mir" de sinestătătoare sau în biserica lor de mir slujba era oficiată de călugării schitului. Dar pentru că ea a fost ridicată de strămoşii lui Mihalache Vartic, conform vechilor datini de amplasare a bisericilor săteşti, "la loc curat", în afara vetrei satului, în partea lui de apus, la gurile aceluiaşi defileu în care este situat schitul rupestru la distanţe aproximativ egale de sat şi de schit, 600-700 mai, rămâne să conchidem că mai târziu, graţie amplasării sale avantajoase de pe platou a fost acaparată de călugări – mănăstirea terestră apărând şi dezvoltându-se în jurul ei. Acapararea a avut loc până la 1774. Locuitorii de la Saharna continuând de astfel ca şi cei din Horodişte sa-şi frecventeze biserica pentru treburile de mir: sărbători religioase, cununii, botezuri, înmormântări, etc. Numai când s-a pus problema înălţării unei biserici pentru sat, ea a reintrat în discuţie prin demersul lui Mihalache Vartic. Dar litigiile au continuat. Pentru că din mijloacele acestuia şi din cele sacrificate de locuitori nu s-a construit biserică de piatră, "în mijlocul satului" aşa cum şi-a dorit el. Ele n-au fost folosite nici la înălţarea bisericii de lemn "Sfinţii Voievozi", atestată în 1820 ca biserică de sat. pentru că în 1831 urmaşii ctitorului Mihalache Vartic roagă pe mitropolit să se descopere de cine s-au răpit piatra ce au scos-o locuitorii Zahornii şi banii adunaţi milostenie doi ani după condica de la Dicasterie din 1816 sau 1817 şi cât au fost piatră şi bani pentru facerea bisăricii în Zaharna". Nu se cunoaşte răspunsul dat de Consistoriu locuitorilor. Dar apare o coincidenţă între dispariţia materialelor, a donaţiilor şi ridicarea din 1818 până la 1821 a bisericii de zid cu hramul Sf. Treime în complexul terestru al mănăstirii. S-ar putea ca la edificarea ei să fi fost utilizate resursele în cauză.

Lectura superficială a acestor documente primare, însoţită de tendinţa de a preamări rolul călugărilor refugiaţi din Polonia şi prezentaţi în mod eronat ca ruşi, a creat în jurul schimonahului Bartolomeu o atmosferă mitizantă. A conribuit la întregirea ei şi ştabs-ofiţerul al Armatei Ruse pentru cartografierea Basarabiei, Alexandr Zasciuk, prin lucrarea sa apărută în 1862 la Sankt-Petersburg. În ea, pentru prima oară, se susţine într-o publicaţie că Bartolomeu ar fi întemeiat mănăstirea terestră în 1776. Tot aici, pentru prima oară, apare şi sintagma Vartolomei Krivoruciko,preluată mai apoi de majoritatea publicaţiilor în limba rusă. Deşi autorul nu face referinţă la izvoarele folosite pentru prezentarea mănăstirilor din Saharna – putem deduce în baza altor exemple din lucrare, că a folosit şi surse orale. Apoi, la fel cum a tradus texte folclorice, a tradus apekativul "Ciungul" în "Krivoruciko" şi prenumele lui Hrisoverghi Enachi în Ivan, adaptându-i chiar şi numele în Hristoverghii. Dar "krivoruco" în traducere înseamnă "mâna-strâmbă", apelativ recent reluat în traducere ad-litera de la P.Cruşevan de Tudor Ţopa. Ori, tradiţia locală ne vorbeşte de Ciungu, cum şi este pomenit de majoriatatea scrierilor româneşti începând din 1898, odată cu apariţia lucrării lui Zamfir Arbore "Basarabia în secolul XIX". Ultimul este cel adecvat, el însemnând "om care are o mână retezată". Portretul de la trapeza mănăstirii Rudi ne afişează, după cum îl şi descrie fără echivoc N.Ţiganko, "un călugăr în îmbrăcăminte de schimnic, fără o mână", nicidecum cu o mână strâmbă.

Tot A. Zasciuk confundă mănăstirea Saharna cu Horodişte. Preluând informaţia de la el şi neverificând-o, au repetat aceasta eroare şi alţi autori. Pentru a limpezi confuziile vom releva legăturile existente între aceste două complexe.

Un hrisov(document vechi) de la Ştefan Voievod, datat cu 24 ianuarie 1495, denotă că urmaşii lui Sima Rugină împart între ei mai multe sate între care figurează Saharna şi Horodişte. Până atunci, ele au alcătuit un singur trup de moşie. La acea vreme complexul rupestru Horodişte era un centru monastic impunător, faţă de care Saharna era un schit destul de modest. "Chilia Săhastrului" pe care locuitorii satului Saharna continuă s-o protejeze de ochii străinilor, învăluind-o de mistere, consituie o mărturie a începuturilor isihaste în aceste locuri. Ţinând cont de vechimea toponimului peşterii, de faptul că fiece sihăstrie ţinea de o mănăstire, că cele două localităţi sunt apropiate, între ele fiind o distanţă de aproximativ 10-12 km, că moşiile lor constituiau cândva un întreg, ajungem la concluzia că sihăstria Saharna era în dependenţă canonică de mănăstirea Horodişte. Între ele au existat relaţii de bună vecinătate şi subordonare spirituală, fiecare avându-şi rolul său în dezvoltarea şi perpetuarea(увековечение) valorilor creştine.

Către sfârşitul etapei de funcţionare a acestor complexe rolurile de început s-au înversat. După desfiinţarea abuzivă în 1842 a mănăstirii Horodişte, ea a fost transformată în schit subordonat mănăstirii Saharna. Plantaţiile ei renumite de vii trecând în posesia şi administrarea mănăstirii Căpriana. Această schimbare spectaculoasă de roluri poate fi explicată parţial cu ajutorul scrisorii-donaţie a Smarandei, la care  ne-am referit mai înainte, dar şi de interesele economice de fortificare a veniturilor Mitropoliei prin intermediul casei Eparhiale, în subordinea directă a căreia s-a aflat de la 1813 până la 1857 mănăstirea Căpriana. Postulatele de la sfârşitul scrisorii au împiedicat Consistoriul Mitropoliei să lichideze mănăstirea Saharna, mai înferioară ca valoare istorico-culturală şi administrativ-economică faţă de Horodişte. Aceste postulate interziceau moştenitorilor de drept să închine Saharna altei mănăstiri sau altui episcop, iar autorităţilor civile sau ecleziastice să decidă închiderea mănăstirii. Altfel pământurile mănăstirii Saharna ar fi reîntrat în posesia urmaşilor Smarandei. Deci, ca să nu fie nevoiţi a întoarce aceste pământuri, Consistoriul Mitropoliei a lichidat mănăstirea Horodişte, care nu avea un document protector asemănător, beneficiind în felul acesta de dublu câştig: păstrarea donaţiei Smarandei şi trecerea veniturilor plantaţiilor de vie horodiştene în folosul direct al Mitropoliei.

 

…ce spune monumentul…

Ambele mănăstiri sunt amplasate în defileul Saharna cu singura deosebire că cea terestră se află mai aproape de gurile lui şi de sat, iar cea rupestră mai în adâncurile lui, în bifurcarea din dreapta. Aici stânca atinge o înălţime de aproximativ 175 metri deasupra unui pârâiaş lung de 16 km, numit tot "Saharna". Acum el pare lipsit de importanţă, ca şi confluentul său de stânga, "Sub Deal" (8 km), dar în trecut ambele ape au avut o forţă deosebită. Drept mărturie stă "Groapa Ţiganului" cu o adâncime de 10 metri şi amintirea celor trei mori de apă care funcţionau pe el în secolul XIX.

Manastirea Saharna
Mănăstirea Saharna

Piesele isihaste au fost cioplite în partea inferioară a stâncii, la o înălţime de 6-7 metri, având ca acces o terasă triunghiulară care se tot îngusteayă pe măsura înaintării, până devine o cărăruie îngustă.

Precum se poate observa şi din releveul alăturat, cele trei componenteale complexului sunt înşirate linear pe marginea stâncii, fără a întra prea mult în malul ei. Prima incintă este o chilie cu două accese. Cea de-a doua, mai mare dintre toate,  constă din biserica "Bunavestire" şi câteva chilii îngemănate ce închid vârful ascuţit al triunghiului platoului. Din documentele vremii aflăm că la 1777 Bartolomeu Ciungu a împodobit biserica "Bunavestire" fără să schimbe structura încintelor. O reparaţie curentă a efectuat la 1857 egumenul Serafim.

Aspectul lor exterior şi probabil şi cel inferior a fost efectuat în mod evident la 1900 prin renovarea mănăstirii de către locuitorii Saharnei Ipolit Terneţkii şi Vasile Corneanu. Atunci a fost demolat peretele natural al bisericii şi chiliilor alăturate ei. Prin ridicarea acestor pereţi prin blocuri de piatră calcaroasă de forme regulate, s-a obţinut un efect sesizabil al unui edificiu urban, încadrat magic pe orizontală în verticala canionului.

Monumentul a suportat modificări esenţiale şi în timpul reparaţiilor, numite impropriu "restaurări", întreprinse de Combinatul de Restaurare al Ministerului Culturii în anii 1990-1991. Ele au denaturat în principal interiorul bisericii şi chiliilor. Folosind materiale şi tehnici improprii (au fost feţuiţi pereţii naosului altarului cu mortar din portlandciment, din acelaşi material s-a turnat podeaua, în locul celei vechi de lemn), au dat o altă înfăţişare monumentului, astupând multe insemne importante ale trecutului lui. Unificarea podelei ascunde urmele extinderii treptate a spaţiilor interioare, lăsându-ne doar şansa supoziţiilor în reconstituirea imaginii lor anterioare.

Aşa cum arată astăzi, biserica "Bunavestire" nu se încadrează cunoanelor cunoscute. Este asimetrică cu un plan neregulat, dar partimentat tradiţional în altar, naos şi pronaos, şi o distincţie clară – orientarea axei longitudinale sud-nord, cu o deviere importantă a altarului spre sud-est. Această amplasare a altarului contravine prescripţiilor canonice, dar nu este un fapt nici singular, nici întâmplător. Spre exemplu, în complexul monastic "Horodişte" sunt trei biserici rupestre având aceeiaşi orientare. Acelaşi raport planimetric se repetă şi în mănăstirea "Bosia" din complexul rupestru Butuceni-Orhei.

La prima vedere, s-ar părea că motivaţia amplasării în cauză este de ordin geografic. Adică isihaştii şi-au adaptat lăcaşurile la condiţiile naturale. Dar analizând împrejurările stâncoase din Saharna, Horodişte şi Butuceni, se pot observa lesne şi locuri unde s-ar fi putut săpa biserici orientate conform canonului. De unde rezultă că prin amplasarea sudică a altarului se evidenţiază un tip deosebit de biserică, neabordat deocamdată în literatura de specialitate, precum merită.

Urmărind problema amplasării altarului în biserici, comstatăm cu regret, că atât în descrieri, cât şi în studii destul de serioase, acest moment important scapă atenţiei cercetătorului. El poate reprezenta unul dintre criteriile principale în tipologizarea vestigiilor rupestre. Cercetări de ultimă oră îl abordează în contextul altor însemne, făcându-l să conlucreze la datarea monumentelor. Într-un studiu de pionerat în problemă Emil Lupu delimitează pentru zona Carpaţilor de Curbură ai României două grupuri tipologice de biserici rupestre. Prima are altarul orientat către nord şi planul bazei neregulat. Cea de-a doua are altarul orientat către est şi plan regulat împărţit în altar, naos şi pronaos. Prima este mai veche decât a doua, care "se tradiţionalizează din secolul al V-lea, existând totuşi excepţii până în secolul al IX-lea. Aşa cum menţionam, pe viitor va trebui se ia în discuţie şi al treilea grup tipologic, având ca însemne principale orientarea altarului către sud, sud-est, sud-vest şi planul bazei neregulat. Urmează să se stabilească, de asemenea, şi alte însemne reprezentative ale ei într-un cadru mai larg, care ar putea întruni pentru început vestigiile din bazinul Nistrului.

O cercetare atentă a părţilor componente ale bisericii denotă încă destul de clar, după intervenţiile brutale ale constructorilor, că a avut o altă planimetrie decât cea actuală. Astfel, de la demontarea peretelui naosului şi altarului, ce despărţea interiorul edificiului de platou, a supravieţuit în naos, în colţul de lângă fereastra a treia, un pilon vertical. După opinia noastră, în trecut, el reprezenta pilonul de piatră al ancandramentului uşii de întrare în biserică. Indice sigur al ipoteticei uşi este crucea mare cioplită într-un cartuş în stâncă pe axa verticală. Practica amplasării deasupra uşii de întrare în biserică a unei cruci sau icoane cu hramul edificiului ca însemn al creştinătăţii sau hramul bisericii este binecunoscută. Dacă iniţial intrarea ar fi fost unde e astăzi – pe latura estică a pronaosului – însemnul iconografic ar fi fost amplasat pe axa intrării pronaosului. El nu substituie crucea de deasupra naosului, căci, în cazul acesta, ar fi trebuit să fie situată deasupra axei de simetrie, adică între ferestrele doi şi trei, cu atât mai mult pe cea deasupra altarului.

Cercetarea mănăstirii întreprinsă de noi în august 1984 a dezvăluit un alt argument. La acea oră mănăstirea era într-o stare deplorabilă. În anii ’60 ai secolului XX fusese închisă, devastată de toate podoabele. Peretele-faţadă al pronaosului s-a surpat, iar tencuiala aplicată în 1900 a căzut în mai multe locuri pe mari suprafeţe ale interiorului bisericii, lăsând să se vadă vechea suprafaţă a pereţilor. Astfel, s-a putut observa diferenţa dintre peretele naosului (având o suprafaţă evident accidentată în urma cioplirii cu dalta) şi a pereţilor trecerii, în special a celor dinspre pronaos (cu o suprafaţă netedă, destul de plană, obţinută în urma tăierii pietrei de sus în jos cu ferestraie mari. Din câte se cunoaşte s-a tăiat piatră în acest mod în gura defileului încă de la sfârşitul secolelor al XIX-lea. Cariera de piatră a funcţionat până în anii 1964-1965.

Judecând după urmele straturilor care acopereau pereţii – mai multe pentru naos şi unul singur, cel de mortar di 1900. Pentru tăietura – putem deduce că trecerea din pronaos în naos a fost făcută tot în acest an sau cu puţin timp mai înainte. În concluzia celor analizate rezultă că biserica "Bunavestire" a fost compartimentată iniţial doar în altar şi naos, la fel ca şi biserica mănăstirii "Bosie" (Butuceni), biserica "Bechir" (Soroca) sau cele din Horodişte (complexele 4 şi 5). Şi la fel ca multe din vechile biserici terestre, avea întrarea pe laterală.

Compartimentarea ei tripartită din contul chiliei învecinate a avut ca efect inevitabil deschiderea unei uşi de trecere din pronaos şi reamplasarea uşii de acces în biserică de pe latura naosului pe cea a pronaosului.

Un alt argument al vechimii acestui complex monastic îl constituie cele două registre de peşteri greu accesibile situate deasupra, având urme vizibile ale creaţiei umane. Arhitectul A.Bobrakov a identificat între ele 87 de semne lapidare, multe fiind identice cu cele atestate în complexele rupestre din Butuceni şi Holercani-Mărcăuţi.

Dar cât de veche este el? În "Cartografia ţinutului Soroca" de la 1820 care conţinea, între altele, şi două întrebări privind denumirea satului şi timpului înfiinţării lui, despre schitul Saharna aflăm că "este aşezat nu se ştie când", iar despre satul Saharna se menţionează că "au luat numire din vechi". Deci la 1820, după 54 de ani de la venirea lui Bartolomeu în Saharna şi doar la aproximativ 15 de la moartea lui, localnicii nu-şi aminesc să fi înfiinţat nici măcar schitul terestru. Deci, şi acesta era destul de vechi. Vom reaminti aici că el cuprinde în depresiunea actuală trei terase succesive din defileu. Dar, în dreapta de complexul terestru, în adâncul stâncii de peste pârăiaş, este săpată o altă incintă isihastă, ferită de ochii lumii. Ca să ajungi în ea trebuie să mergi târâş printr-un tunel de 15 metri. Atât după modul cum se întră, cât şi după modelarea spaţiului ei interior, care tinde mereu către rotunjire, ea se aseamănă cu o bisericuţă din complexul nr.3 al mănăstirii Horodişte. Ceea ce ne face să credem că ar putea fi cea dea treia biserică amintită în scrisoarea Smarandei – Adormirea Preacuratei Fecioare. Din prima şi ultima ei scrisoare, din 1813, aflăm că biserica avea pe o latură o nişă dreptunghiulară, reprezentând un loc deosebit cu urme de foc, unde tavanul cobora mai jos, fiind sprijinit de doi piloni din stejar. Puţin mai înainte, aici au fost găsite o cruce mică de lemn cu imagini sculptate înnegrite de vreme, o cupă de cositor şi o suliţă. În 1873 ele se mai păstrau în mănăstirea terestră. Atestarea unei suliţe, armă eficientă atunci când te aperi cu ea la gura unui tunel prin care omul vine târâş, alături de crucea de lemn sculptată şi înnegrită de vreme şi potirul de cositor, mărturii ale vieţii isihaste, coboară datarea acestui lăcaş în evul mediu.

Un argument al implicării religioase a locuitorilor de aici din vremuri străvechi ni-l oferă Recensământul populaţiei din 1774 amintit deja. Între birnici figurează un oarecare Gheorghe Sfântul, nume distinct în contextul celorlalţi consăteni numiţi: "Simion al Vasiloaei, Leonte sân lui Gălăgan" etc. Pentru ca antroponimul "Sfântul" să fie purtat de un mirean, cap de familie, a fost nevoie să se succeadă mai multe generaţii.

Din câte se ştie, sihaştrii, fiind adepţi ai anahorismului de factură asocială, sau mai bine zis al "practicării unui ascetism total" se izolau cât mai departe de aşezările umane, care rămâneau izvoare de permannte ispite trupeşti şi spirituale. Odată ce satul Saharna este amintit pentru prima dată în documentul din 1495, rezultă că întemeierea Sihăstriei precedă acest an, cel puţin cu câteva decenii. O datare mai exactă poate fi stabilită prin concursul altor metode, altor fapte. Deocamdată vom generaliza la capătul acestui demers că şi complexul rupestru Saharna se înscrie în specificul celorlalte complexe rupestre mai reprezentative din bazinul Nistrului: Butuceni-Horodişte, Holercani-Mărcăuţi. Iar în lumina celor expuse mai sus el poate fi datat deocamdată cu, cel puţin, mijlocul secolului al XV-lea

 

  (Din ziarul lunar "Natura", octombrie-decembrie 1998)

Alte mănăstiri:

Complexul arheologic Orheiul Vechi
    -construcţiile monumentale
    -mănăstirile rupestre
Mănăstirea Căpriana
Mănăstirea Curchi
Mănăstirea Hâncu
Mănăstirea Japca
Mănăstirile rupestre Butuceni şi Peştera
Mănăstirea rupestră Molovata
Mănăstirea Rudi
Mănăstirea Saharna
Mănăstirea Ţâpova
 
   
Buy tickets to Moldova
Apartments in Chisinau
Cheap airline tickets
Travel to Moldova
Classified ads (MD)
Apartments for rent
Moldovan tenor
Flights reservation
Travel bookings
Cruises reservations
Tours database
Travel in Moldova
Classified ads (RO)
Ubuntu

Se permite copierea informaţiei de pe acest site cu condiţia referirii la www.travelmoldova.eu
The information is copy-free only when referring to www.travelmoldova.eu